Fularul şi parcarea goală
Dimineaţă. 7, mai exact. Nu dorm încă, mi-a fost poftă de cafea Lavazza la 10 seara şi m-a ţinut alert toată noaptea. Pisica e pe birou, cerşind porţia de mâncare de la ora asta. Eu stau şi mestec diverse gânduri dezlânate, ca mai toate gândurile pe care le am după o noapte nedormită. Şi fac calcule.
Calculez, de exemplu, cam câţi români consideră că nu s-au născut în locul potrivit. Îmi dă rotund: toţi. După care calculez cam câţi români consideră că toţi ceilalţi, fie ei tot români sau de orice altă naţionalitate, sunt nişte idioţi. Îmi dă, cu o minusculă rotunjire a rezultatului, la fel: toţi.
Mai calculez, pe rând, cam câţi români sunt nemulţuimiţi de ţara asta de căcat, dar nu fac nimic pentru a o schimba, câţi se consideră prost plătiţi pentru calificarea şi experienţa lor, dar nu-şi schimbă locul de muncă pentru că s-au învăţat cu pauzele de ţigară din 10 în 10 minute, câţi îşi exprimă vădit dispreţul faţă de imbecilii care ne-au condus în ultimii 20 de ani, dar îi votează de fiecare dată, din considerentul că toţi sunt cam la fel şi trebuie să alegem răul cel mai mic. Mai calculez şi cam câţi români consideră că ar putea face mult mai multe lucruri dac-ar fi la putere în locul ăstora care sunt de fapt. Toţi, evident.