Minus 19, dar mai blânde, parcă…
Uitându-mă cu un ochi la jucăria de pe desktop care-mi arată temperatura de afară şi cu celălalt la termometrul de cameră care arată 21 de grade, mi-am adus aminte de vremurile ceauşiste şi de temperaturile lor scăzute. În special de o iarnă în care am înregistrat temperatura record (negativ) din dormitorul părinţilor mei: 9 (nouă!) grade Celsius. Apartamentul era la etajul 10 din 10 şi dormitorul respectiv avea un perete chiar la îmbinarea dintre scările blocului. Blocuri comuniste lucrate comunist, deh.
Mi-am mai adus aminte şi cât de tare degeram de la şcoală până acasă, deşi aveam de mers doar vreo 5 minute, şi de “bucuria” care mă lovea când descopeream că e oprit curentul, deci trebuia să urc cele 10 etaje pe scări. N-ar fi fost o nenorocire, mă mai încălzeam, dar palierele n-aveau nici un geam şi ghenele de gunoi puţeau parcă mai tare în beznă…
De căldură în calorifere nu mai zic. Aveam cu porţia, ca şi apa caldă. Când era una, nu era cealaltă, ambele fiind disponibile, pe rând, maxim 3-4 ore pe zi. Noaptea dormeam cu sticle pline cu apă fierbinte la picioare – până ne-am modernizat şi am achiziţionat nişte ploşti de cauciuc, mai practice decât sticlele (din sticlă) de Biborţeni la litru. Ne mai pasam cu rândul şi pisica (birmaneză, deci flocoasă), pentru a ne încălzi oasele înţepenite de frig. Şi mă mai întreb de ce mă dor toate alea când se schimbă vremea…