New Image1Nu fac parte din categoria celor care se extaziază că soarele a răsărit şi, vai, ce zi superbă li se deschide de-acum în faţă şi câte bomboane le va înghesui în gură viaţa pe care au ştiut să şi-o facă atât de minunată. Dimpotrivă, mă trezesc cu plictis în oase, cu lene în gene şi mă gândesc cu lehamite: „Să dea naiba! Sunt tot aici! Iar o iau de la capăt!” Totuşi, reuşesc cumva  să îmi fac ziua suportabilă, să mă simt chiar bine.

Aseară m-am întălnit cu Prietenul meu, un alt neextaziat, căruia i se cam bâldâbâciseră corăbiile (am scris prieten cu majusculă pentru că îl consider Prietenul suprem trimis în viaţa mea de divinităţile galactice, printre altele şi ca să  ies din propriu-mi cabotinaj intelectual învăţând de la el ce înseamnă să ai toate cuvintele la tine oricând şi oriunde). La o primă auzire, unul dintre motivele cauzatoare stării lui de nemulţumire mi s-a părut oarecum pueril: cei pe care îi urmăreşte pe reţelele de socializare pun poze din multele călătorii în care merg, iar el nu a reuşit să plece nicăieri anul ăsta. I-am zis, în stilul meu caracteristic, adică neempatic sau, cu alte cuvinte, unde dai şi unde crapă: „Băi, nene, şi când te gândeşti câţi de la ţară vor să ajungă în Bucureşti şi nu au posibilitatea! Cum e viaţa asta! Ce e bun pentru cineva nu e destul de bun pentru altcineva…”

Adevărul este că am cunoştinţă de destui oameni care ar da oricând locul în care trăiesc pe un altul. Am cunoscut un francez, parizian get-beget, cu statut social foarte bun, care mi-a spus că nu mai suportă Parisul, Franţa în general, şi că îşi doreşte să trăiască în Suedia. Ştiu un italian care vrea la Paris. Ştiu un alt italian care vrea în Japonia şi un japonez care vrea în Italia. Cu siguranţă că există oameni care sunt mulţumiţi cu locul în care trăiesc şi cărora nu le trece prin cap să îl schimbe, însă, recunosc, pe aceştia nu îi cunosc personal.

Şi, pentru că nu aveam cum să îi implinesc Prietenului meu suprem dorinţa de evadare pe vreo insulă exotică, am decis împreună să evadăm balcanic pentru o oră în Piaţa Dorobanţi, la câte un burger de 24 de lei, lângă care, culmea ospitalităţii, am primit din partea casei două porţii de cartofi prăjiţi cu sosuri la alegere. În timp ce mâncam, privirea îmi era insistent atrasă de elementul de design oarecum sado din colţul încăperii: nişte maşini de tocat carne atârnând în lanţuri. Habar nu aveam în acele momente de pioasă masticaţie că mintea mea urma să nască vreo idee filozofică. Dar a născut-o fără multe scremete: „Nu contează dacă ne sunt tocate visurile, viaţa va găsi o cale să ne umple gurile şi maţu’ cu porţii gratis de cartofi…”

Ca o compensaţie morală pentru Prietenul meu,  în această dimineaţă mi s-a arătat pe Instagram, ca într-o nălucire, poza uneia pe care o ştiu de la tv: era în Seul. Locul în care îmi doresc să ajung de câţiva ani încoace. Mormăind, mi-am trântit la loc capul pe pernă : „Să dea naiba! Până şi asta a ajuns la Seul!”

Pentru o minimă consolare, am nevoie azi din partea vieţii să-mi ofere mai mult decât o porţie gratis de cartofi prăjiţi. Culmea ar fi să nu îmi mai ofere nimic… cu excepţia, poate, a unei uriaşe maşini de tocat în care să mă introduc cu totul.


Lui Chan

Lui Chan a lipsit de la lecția credulității. Nu crede în vorbe (aruncate aiurea), dar te poate face din vorbe. Nu crede în critici (aiurea), dar își poate face periodic autocritica. Nu crede în oameni, dar îi poate face să capete încredere în ei înșiși. Nu crede în lacrimi de crocodil, dar poate să întindă o batistă fără să-i fie înhățată mâna. Nu crede în nicio religie, dar poate să inventeze una. Nu crede în multe, dar poate să comenteze mult și bine despre ele pe aiurea.eu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


aiurea.eu | aiureli despre nimic | Toate drepturile rezervate | Si stangurile la fel.
Atentie! Acest site (poate) contine (si) articole care nu au (aproape) nici o legatura cu realitatea.
Aiureli pe mail