MaÅŸina de tocat visuri

Nu fac parte din categoria celor care se extaziază că soarele a răsărit şi, vai, ce zi superbă li se deschide de-acum în faţă şi câte bomboane le va înghesui în gură viaţa pe care au ştiut să şi-o facă atât de minunată. Dimpotrivă, mă trezesc cu plictis în oase, cu lene în gene şi mă gândesc cu lehamite: „Să dea naiba! Sunt tot aici! Iar o iau de la capăt!” Totuşi, reuşesc cumva  să îmi fac ziua suportabilă, să mă simt chiar bine.

Aseară m-am întălnit cu Prietenul meu, un alt neextaziat, căruia i se cam bâldâbâciseră corăbiile (am scris prieten cu majusculă pentru că îl consider Prietenul suprem trimis în viaÅ£a mea de divinităţile galactice, printre altele ÅŸi ca să  ies din propriu-mi cabotinaj intelectual învăţând de la el ce înseamnă să ai toate cuvintele la tine oricând ÅŸi oriunde). La o primă auzire, unul dintre motivele cauzatoare stării lui de nemulÅ£umire mi s-a părut oarecum pueril: cei pe care îi urmăreÅŸte pe reÅ£elele de socializare pun poze din multele călătorii în care merg, iar el nu a reuÅŸit să plece nicăieri anul ăsta. I-am zis, în stilul meu caracteristic, adică neempatic sau, cu alte cuvinte, unde dai ÅŸi unde crapă: „Băi, nene, ÅŸi când te gândeÅŸti câţi de la Å£ară vor să ajungă în BucureÅŸti ÅŸi nu au posibilitatea! Cum e viaÅ£a asta! Ce e bun pentru cineva nu e destul de bun pentru altcineva…”

Adevărul este că am cunoştinţă de destui oameni care ar da oricând locul în care trăiesc pe un altul. Am cunoscut un francez, parizian get-beget, cu statut social foarte bun, care mi-a spus că nu mai suportă Parisul, Franţa în general, şi că îşi doreşte să trăiască în Suedia. Ştiu un italian care vrea la Paris. Ştiu un alt italian care vrea în Japonia şi un japonez care vrea în Italia. Cu siguranţă că există oameni care sunt mulţumiţi cu locul în care trăiesc şi cărora nu le trece prin cap să îl schimbe, însă, recunosc, pe aceştia nu îi cunosc personal.

Åži, pentru că nu aveam cum să îi implinesc Prietenului meu suprem dorinÅ£a de evadare pe vreo insulă exotică, am decis împreună să evadăm balcanic pentru o oră în PiaÅ£a DorobanÅ£i, la câte un burger de 24 de lei, lângă care, culmea ospitalităţii, am primit din partea casei două porÅ£ii de cartofi prăjiÅ£i cu sosuri la alegere. ÃŽn timp ce mâncam, privirea îmi era insistent atrasă de elementul de design oarecum sado din colÅ£ul încăperii: niÅŸte maÅŸini de tocat carne atârnând în lanÅ£uri. Habar nu aveam în acele momente de pioasă masticaÅ£ie că mintea mea urma să nască vreo idee filozofică. Dar a născut-o fără multe scremete: „Nu contează dacă ne sunt tocate visurile, viaÅ£a va găsi o cale să ne umple gurile ÅŸi maÅ£u’ cu porÅ£ii gratis de cartofi…”

Ca o compensaţie morală pentru Prietenul meu,  în această dimineaţă mi s-a arătat pe Instagram, ca într-o nălucire, poza uneia pe care o ştiu de la tv: era în Seul. Locul în care îmi doresc să ajung de câţiva ani încoace. Mormăind, mi-am trântit la loc capul pe pernă : „Să dea naiba! Până şi asta a ajuns la Seul!”

Pentru o minimă consolare, am nevoie azi din partea vieÅ£ii să-mi ofere mai mult decât o porÅ£ie gratis de cartofi prăjiÅ£i. Culmea ar fi să nu îmi mai ofere nimic… cu excepÅ£ia, poate, a unei uriaÅŸe maÅŸini de tocat în care să mă introduc cu totul.