Vai, ce vuiet cu redeschiderea dosarului Mineriadei! Cum stăteam eu în poziţia mea favorită, cu capul pe pernă, tot îmi trecea pe la urechi vuietul ce se pornise din dosar/dosare, evident, eu neştiind să îl identific. Noroc cu televizorul, cu care nu s-a minţit niciodată poporul, şi cu alte surse de maximă informare. Nu ştiu cum naiba se întâmplă, dar în această minunată, extraordinară, nemaipomenită ţărişoară cu oameni harnici, ospitalieri, buni la suflet, nevindicativi, ce să mai, făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, la lucrurile importante, fundamentale, care ar fi trebuit să fie clarificate şi ultrarezolvate, abia dacă se uită cineva. Iar dacă se uită, nu o face niciodată animat de vreun spirit justiţiar, de interesul de a face lumină, ci aproape întotdeauna din constrângere sau din motive oculte.
Mă uit la perindarea de la Parchet şi văd nişte moşi, unii mai băşinoşi decât alţii, care şi-au trăit traiul şi şi-au mâncat mălaiul. Nişte nevinovaţi, ce spun eu, nişte sfinţi martiri! Niciunul nu a făcut, nu a dres. Asta mă duce cu gândul la o reclamă în care o puştoaică ce îşi făcuse mendrele pe lângă oala cu smântână este întrebată: “Unde-i brânza cu smântână, moţato? ” Răspunsul este hilar: “S-a mâncat.” Aşa şi cu mineriada: s-a mâncat… bătaie, iar de produs, s-a produs singură, pentru că asta înţeleg eu din această disculpare generală. “Eu eram în birou, nu ştiu cine a dat comanda.” Ei, cine? S-a dat singură! Logic. Se pare că suntem trăitori într-un spaţiu spiritual în care totul se autocrează, noi nefiind altceva decât nişte inocenţi contemplatori puşi în faţa faptului împlinit.
Apropo de venirile repetate ale minerilor pe care nu i-a chemat nimeni, ci au fost mânaţi de vocile din capetele lor sau nici măcar, poate s-au trezit şi ei la Bucureşti fără să ştie cum au ajuns aici aduşi de trenuri, mi-aduc aminte bine aminte o chestie, şi anume, cum grosul bucureştenilor a fost de partea lor. Se vede pe orice imagine de atunci cum erau aplaudaţi de pe margine şi încurajaţi. Acele vremuri au fost destul de odioase. Cine era făţiş împotriva lui Ion Iliescu risca linşajul. Nu era muncitor sau muncitoare din fabrici şi uzine care să nu ţină cu Iliescu. Cu piepturile umflate de mândrie fesenistă strigau: “Noi nu ne vindem ţara!” şi “Noi muncim, nu gândim!” Nu doar că ţara a fost vândută, dar în continuare este extrem de dificil cu gânditul. Cât despre muncă… unde să se mai muncească?
Revin la moşii care sunt chemaţi la Parchet. Deja sunt prea moşi pentru chestia asta şi oricum în sinea lor nu consideră că au făcut ceva greşit, astfel că este exclusă reeducarea, căinţa neintrând din start în discuţie. Nu mă mai încălzeşte cu nimic nici vreo condamnare simbolică, nici vreuna cu executare a acestor psihopaţi bătrâni care s-au scăldat o viaţă în privilegii. Din partea mea, dacă nu am fost în stare noi, ca naţie, să găsim căi legale de a face dreptate la timpul potrivit şi de a pedepsi vinovaţii, ba, dimpotrivă, i-am (re)ales în cunoştinţă de cauză pe criminali în cele mai înalte funcţii, mai bine am lăsa pe altcineva să se ocupe de treaba asta. Ei, pe cine? Divinitatea, la judecata de apoi, că tot suntem un neam furibund de credincios îngropat sub mormanele de sfinţi şi moaşte că de abia mai putem să respirăm, darămite să mai trăim cu decenţă.
Mă mai roade o întrebare: Cum rămâne cu complicitatea morală a atât de multora dintre concetăţeni? Oare cine ar putea să îmi dea răspunsul? Ei, cine? Nimeni! Din simplul motiv că morţii de la mineriade nu au cum să îmi răspundă.