Arest la domiciliu cu marmeladă

Afară este urât, cenuşiu şi frig. Mie îmi este urât pe o aşa vreme.  Noroc că nu îmi este şi frig. Am dat drumul la căldură (da, ştiu, avantajul de a sta la casă). La tv toţi triştii. Butonez simţind cu extrasimţurile că dintr-o clipă în alta cineva sau ceva îmi va alunga urâtul şi îmi va readuce bucuria în suflet, sclipirea în ochi.

Åži nu mă înÅŸel. Marian Vanghelie apare ca un salvator de ultim moment pe ecranul lat. Mi se pare sobru, demn, bărbat. Un bărbat care se întreabă pe sine despre bărbăţia altora. Ah, nu, nu se întreabă pentru că ar avea îndoieli, ci pentru că ÅŸtie că întrebările lui de sorginte socratică îi pun pe alÅ£ii pe gânduri, le pun mintea la contribuÅ£ie ca să îşi dea astfel singuri răspunsurile. Asta ÅŸi vrea – să gândim!  Nu ÅŸtiu de ce, dar mi se pare diferit. Degajă calm ÅŸi stăpânire de sine. Pare chiar mai înalt, fizionomia pare ÅŸi ea ca a omului alb. Nu mi se pare, clar! Toată frumuseÅ£ea-i interioară a spart barierele ce-o zăgăzuiau ÅŸi a irumpt în afară ca un torent de neoprit. ÃŽmi suprim inadecvatul gând că poate tocmai acest torent a făcut ravagii cu casele oamenilor din Năvodari ÅŸi din Corbu.

Marian Vanghelie vorbeşte. Fără voce croncănitoare. Vorbeşte cald şi în cuvinte alese. Îl înconjoară o aură de înţelepciune la fel de vizibilă din spaţiu ca şi zidul chinezesc. Iar comparaţia nu este deloc forţată pentru că lui Marian Vanghelie îi plac înţelepţii chinezi care au reuşit să îl impresioneze cu fulgii de nea care nu cad la întâmplare. Ce-i drept,  pe atunci nu se inventaseră fulgii de cartofi şi consider că este o mare pierdere că nu am aflat cum cad şi aceştia.

Marian Vanghelie încă vorbeşte. Vrea să fie liber, pentru că vrea la şcoală. Cât îl admir! Pe o asemenea vreme el vrea afară din casă! Vrea la şcoală! La şcoală în judeţul Constanţa unde este risc mare de inundaţie, de înec! Aflu că este student la Administraţie Publică. Absolut logic! Asta cunoaşte, asta face! Recunoaşte cu modestie că nu se apucă acum să înveţe marmeladă. Doamne, cum ştie acest om unde îi este locul! Exact ca un fulg de nea! Declar cu mâna pe inimă că omul acesta frumos mi-a alungat urâtul!

Aflu că Marian Vanghelie rămâne în arest la domiciliu. Cum?! Cât de orbi au fost judecătorii de nu au putut să vadă ceea ce se vede din spaÅ£iu? Simt cum mă cuprinde din nou urâtul, cum mi se ÅŸterge bucuria din suflet, cum îmi dispare sclipirea din ochi. ”Nu dispera!” mă autoîmbărbătez. Åži nu mai disper, ci sper că judecătorii l-au lăsat în condiÅ£ia de casnic ca să înveÅ£e… marmeladă. Åži-au dat ÅŸi ei seama că asta îi mai lipseÅŸte să ajungă un învăţat. Ce rost are să se ducă la ÅŸcoală să înveÅ£e administraÅ£ie dacă o ÅŸtie de 15 ani? Nu are!

TotuÅŸi, o tristeÅ£e minoră mă încearcă, o întrebare de asemenea: ”Cine îmi va mai descreÈ›i mie fruntea în zilele morocănoase?” Aud ca în vis vocea lui Marian Vanghelie: ”Nu te întrista! Crezi că mă lasă pe mine înÅ£elepÅ£ii chinezi să mă înec ca Å£iganul la mal?” ÃŽi răspund tot ca în vis: ”Normal că nu! Mai ales că tu nu eÅŸti Å£igan! EÅŸti pe jumătate evreu!” Marian Vanghelie mi-o demonstrează sugubăţ  furându-mi câteva procente din sclipirea ochiului: ”Exact!” Åži eu îl cred…