Afară este urât, cenuşiu şi frig. Mie îmi este urât pe o aşa vreme. Noroc că nu îmi este şi frig. Am dat drumul la căldură (da, ştiu, avantajul de a sta la casă). La tv toţi triştii. Butonez simţind cu extrasimţurile că dintr-o clipă în alta cineva sau ceva îmi va alunga urâtul şi îmi va readuce bucuria în suflet, sclipirea în ochi.
Şi nu mă înşel. Marian Vanghelie apare ca un salvator de ultim moment pe ecranul lat. Mi se pare sobru, demn, bărbat. Un bărbat care se întreabă pe sine despre bărbăţia altora. Ah, nu, nu se întreabă pentru că ar avea îndoieli, ci pentru că ştie că întrebările lui de sorginte socratică îi pun pe alţii pe gânduri, le pun mintea la contribuţie ca să îşi dea astfel singuri răspunsurile. Asta şi vrea – să gândim! Nu ştiu de ce, dar mi se pare diferit. Degajă calm şi stăpânire de sine. Pare chiar mai înalt, fizionomia pare şi ea ca a omului alb. Nu mi se pare, clar! Toată frumuseţea-i interioară a spart barierele ce-o zăgăzuiau şi a irumpt în afară ca un torent de neoprit. Îmi suprim inadecvatul gând că poate tocmai acest torent a făcut ravagii cu casele oamenilor din Năvodari şi din Corbu.
Marian Vanghelie vorbeşte. Fără voce croncănitoare. Vorbeşte cald şi în cuvinte alese. Îl înconjoară o aură de înţelepciune la fel de vizibilă din spaţiu ca şi zidul chinezesc. Iar comparaţia nu este deloc forţată pentru că lui Marian Vanghelie îi plac înţelepţii chinezi care au reuşit să îl impresioneze cu fulgii de nea care nu cad la întâmplare. Ce-i drept, pe atunci nu se inventaseră fulgii de cartofi şi consider că este o mare pierdere că nu am aflat cum cad şi aceştia.
Marian Vanghelie încă vorbeşte. Vrea să fie liber, pentru că vrea la şcoală. Cât îl admir! Pe o asemenea vreme el vrea afară din casă! Vrea la şcoală! La şcoală în judeţul Constanţa unde este risc mare de inundaţie, de înec! Aflu că este student la Administraţie Publică. Absolut logic! Asta cunoaşte, asta face! Recunoaşte cu modestie că nu se apucă acum să înveţe marmeladă. Doamne, cum ştie acest om unde îi este locul! Exact ca un fulg de nea! Declar cu mâna pe inimă că omul acesta frumos mi-a alungat urâtul!
Aflu că Marian Vanghelie rămâne în arest la domiciliu. Cum?! Cât de orbi au fost judecătorii de nu au putut să vadă ceea ce se vede din spaţiu? Simt cum mă cuprinde din nou urâtul, cum mi se şterge bucuria din suflet, cum îmi dispare sclipirea din ochi. ”Nu dispera!” mă autoîmbărbătez. Şi nu mai disper, ci sper că judecătorii l-au lăsat în condiţia de casnic ca să înveţe… marmeladă. Şi-au dat şi ei seama că asta îi mai lipseşte să ajungă un învăţat. Ce rost are să se ducă la şcoală să înveţe administraţie dacă o ştie de 15 ani? Nu are!
Totuşi, o tristeţe minoră mă încearcă, o întrebare de asemenea: ”Cine îmi va mai descreți mie fruntea în zilele morocănoase?” Aud ca în vis vocea lui Marian Vanghelie: ”Nu te întrista! Crezi că mă lasă pe mine înţelepţii chinezi să mă înec ca ţiganul la mal?” Îi răspund tot ca în vis: ”Normal că nu! Mai ales că tu nu eşti ţigan! Eşti pe jumătate evreu!” Marian Vanghelie mi-o demonstrează sugubăţ furându-mi câteva procente din sclipirea ochiului: ”Exact!” Şi eu îl cred…
Si suntem la aproape un an de cand s-a vrut “schimbarea”. Marea schimbare… Care? Unde? Ce?
I-a mai curatat un pic… dar inca mai au mult de munca!!!
Să avem puţintică răbdare, schimbarea este pe drum… însă cum drumurile sunt pline de gropi şi neasfaltate, vine mai greu…
Comments are closed.