Este o sâmbătă pe care am lălăit-o fără remuşcare. Dis-de-dimineaţă m-am trezit cu gândul măreţ să arunc un ochi pe cele trei piese de teatru pe care le-am scris cu ceva timp în urmă, pentru că i-am promis unei prietene că i le trimit azi prin mail ca să le dea şi ea mai departe unor oameni care ar putea să le pună în scenă. Brusc mi s-a părut prea cald, prea de dimineaţă, prea sâmbătă pentru un asemenea demers serios, intelectual, ce să mai, nenatural pentru o zi caniculară şi care ar fi implicat din partea mea un surplus de sârguinţă. Aşa că de la trei piese m-am decis să mă uit doar pe una dintre ele, iar mâine pe celelalte. Dar mi s-a făcut poftă de încă o cafea cu lapte, parcă mă încerca şi foamea, capul îmi era străbătut de aiureli, cu alte cuvinte, aveam o lipsă de chef crasă. Până la urmă, am renunţat de tot (cel puţin până la această oră) şi m-am apucat să scriu următoarele:
Mă dau în vânt după umorul negru şi îmi plac glumele seci, de neînţeles la o primă auzire, cu poante paradoxale. Probabil îmi plac tocmai pentru că îmi lipseşte capacitatea de a face şi eu asemenea glume. Aseară am ajuns într-un suflet în Centrul Vechi împreună cu un prieten, ca să prindem meciul de fotbal Ungaria-România. Am intrat într-un pub mai gol, cu ultimii şaizeci şi şase de lei în buzunare, cât să ne ajungă să consumăm ceva, dar să rămână şi un cinci lei pentru bacşiş. După ce ne-am aşezat confortabil la masă, mi-am observat prietenul luându-şi pulsul cu două degete. Nu l-am întrebat nimic, cum nu îl întreb vreodată când îl văd făcând asta, dimpotrivă, îi admir în tăcere abilităţile şi cunoştinţele medicale dobândite de pe net (eu pot să stau mult şi bine cu două degete la gât, că nu aş şti ce trebuie să simt exact). Văzând că mă uit, m-a lămurit: „Am pulsul mic.” Pentru că nu ştiam dacă e cazul sau nu să îmi exprim vreo îngrijorare, i-am răspuns şi eu cum m-am priceput: „O fi mic pentru că a redevenit copil.” Mi-a răspuns ironic: „Ce glumă de la 1832!”
Zilele acestea s-a vorbit şi s-a scris despre Marian Vanghelie, primarul care era şi nu mai este. Motivul: naşterea celui de-al doilea copil al său. În toţi anii de când Marean se fâţâie prin politică şi prin primărie, nu am reuşit să îmi dau seama unde să îl încadrez ca IQ: la liminari sau la reduşi mintal. Recunosc, nici până azi nu am rezolvat această dilemă. Un lucru este cert însă: nu îmi doresc ca el să dispară din spaţul public. Ar fi păcat să îşi folosească limbuţia numai într-un spaţiu restrâns, eventual în spaţiul şi mai restrâns dintre fesele vreunui coleg de celulă. Mi-ar lipsi foarte mult zicerile sale extraordinare. De la cine aş mai auzi eu ce se întâmplă cu fulgul care cade, nu aşa, oricum, ci unde îi este locul? Cu siguranţă că în iernile care au trecut, primarul care era şi nu mai este îşi dorea ca toţi fulgii să îşi ştie locul: în afara perimetrului sectorului 5. Din ce îmi aduc aminte, au căzut destui fulgi în acest sector de-a lungul anilor, fulgi care s-au adunat în grămezi de zăpezi necurăţate vreodată. Mă gândesc că ăia or fi fost fulgii răi, fără conştiinţă, care au căzut intenţionat în sectorul 5 ca să îi bulverseze chi-ul primarului, să îi inverseze chakrele şi să îi încurce filozofia pe bază de nea. Sau or fi fost fulgii reduşi mintal care nu au ştiut unde să cadă.
Dragoş Pătraru l-a făcut „criminal bătrân” şi „bătrân activist” pe Ion Iliescu în emisiunea sa de la veşnic muribunda televiziune publică. Evident că a reacţionat CNA-ul. Reacţie absolut firească. Nu te apuci, oricât de Dragoş Pătraru eşti, să faci „bătrân” un domn în vârstă. Adresarea corectă, politicoasă este de „senior”. Până şi agenţiile de turism o folosesc în reclamele lor (ar putea ca realizatorul să se inspire din astfel de reclame pentru ca pe viitor să nu mai împroşte cu formulări de genul „bătrân”, „boşorog”, „moş” etc.). Nu cred că ar mai fi avut CNA-ul vreo obiecţie dacă Dragoş Pătraru prezenta într-un mod obiectiv, scurt şi concis adevărul (fără jignitorul ”bătrân” ): „Domnul/Seniorul Ion Iliescu este un criminal.”
Ce legătură o fi având crima cu vârsta? Niciuna. Aşa cum nici primarul care era şi nu mai este nu a avut vreo legătură cu deszăpezitul sau cu filozofia chineză. El a avut doar cu mita. Mă întorc să arunc totuşi un ochi pe una dintre piesele de teatru, ca să nu mă culc cu vinovăţia cuibărită în suflet că a trecut ziua fără să fac ceva util. Măcar acolo lucrurile au mai multă legătură între ele. Şi poate mai uit pentru câteva zeci de minute de imaginea criminalului aciuată în minte. Numai Dragoş Pătraru e de vină cu „bătrânul” lui cu tot. Asta glumă de la 1832!