directory-466935-854Dimineaţă răcoroasă, televizor deschis. Mă uit la jurnaliştii, jurnalistele şi cameramanii care se îmbulzesc aproape disperaţi în faţa uşii DNA-ului, călcându-se pe bombeuri fără menajamente. Brusc, acele imagini mă transportă mental în vremurile când, copil fiind, stăteam la coadă la carne și, dacă până la deschiderea uşii în măcelărie toată lumea stătea cuminte în rând, socializând, schimbând impresii şi reţete culinare, de cum apărea măcelarul începea isteria generală, se auzeau strigăte, înjurături, cei care legaseră prietenii între  ei se deziceau unii de alţii, nimeni nu mai cunoştea pe nimeni, fiecare dorea să apuce o cât de infimă ciozvârtă din mâna semizeului de dincolo de galantare.

Mă recuplez la contemporaneitate şi nu înţeleg de ce jurnaliştii, jurnalistele şi cameramanii îşi strică pantofii fară sau cu toc, tenişii All Stars, se împing, se rănesc superficial, se vaită, vociferează. Aaa… din cauza Premieraşului cel Voinic (l-am poreclit de puţin timp aşa, dar o să explic altă dată de ce), care încearcă frumos, elegant, cât de cât, să treacă printre ei. Mă amuză zelul lor complet inutil, pentru că Premieraşul cel Voinic este zgârcit cu declaraţiile. Tot ce au smuls din guşiţa şi guriţa sa a fost: ”Nu facem politică la DNA!” Din punctul meu de vedere, puteau să nici nu se deplaseze până la DNA (până şi eu ştiu că Premieraşul nu vorbeşte cu presa când este chemat la audieri), dădeau ştirea pur şi simplu. Pe când aşa, au consumat benzină aiurea, adică nişte bani pe care oricum multe televiziuni nu prea îi au, pentru că altminteri şi-ar plăti taxele la stat.

Însă cu această ocazie am aflat şi eu că, înainte de audiere, Premieraşul cel Voinic a fost la Cotroceni pentru consultări cu Marele Hoinar. Jur pe roşu că am încremenit când am auzit noutatea. Apoi respiraţia mi-a devenit neregulată, pulsul accelerat, inima îmi bubuia în piept, întreaga mea fiinţă interioară era scuturată imperceptibil ca de un cutremur mic produs în zona Vrancea şi resimţit la Bucureşti. Emoţiile veneau şi plecau în valuri succesive. ”Cum?! Marele Hoinar s-a oprit din marea hoinăreală??? S-a reîntors pe şestache la muncă fără să afle nimeni? Sau a fost tot timpul închis în palatul său rece, cenuşiu, neprimitor, părăginit,  muncind cu mânecile suflecate de la cântatul cocoşului până la cântatul cucuvelei, iar eu am trăit cu impresia falsă că singurul lui job este hoinăritul???”  Întrebările şi remuşcările se îmbulzeau în mintea mea precum jurnaliştii, jurnalistele şi cameramanii care se călcau pe bombeuri în faţa uşii DNA-ului. O transpiraţie rece mi-a cuprins corpul îmbrăcat încă în pijama şi o vinovăţie insuportabilă mi s-a cuibărit în suflet. ”Doamne, iartă-mă dacă am greşit fără voie! Iartă-mă pentru toate gândurile lipsite de sensibilitate şi pentru reaua mea credinţă, dar mi-a fost otrăvită mintea de Anticristu’, duşmanul tău politic acolo în Ceruri, dar şi pe Pământ, pentru că altfel nu aş fi fost în veci în stare să gândesc că acest OM şi minunat preşedinte nu trudeşte pentru  binele poporului.”

Ruga sinceră mi-a stins întrucâtva conflictul intrapsihic, iar un licăr de speranţă a început să pâlpăie timid. Respiraţia a revenit la normal, pulsul şi bătăile inimii la fel, mintea mi s-a desceţoşat. Redevenisem eu, bucurându-mă de integritatea redobândită, când am auzit din microfonul unui jurnalist: ”Preşedintele a fost la birou şi săptămâna trecută.” Aaa, da? Mamă, ce fâs! Licărul de speranţă a dispărut aşa cum apăruse – instantaneu. Pentru asta era să fac eu atac de cord, m-au trecut toate apele, toţii fiorii şi toate vinovăţiile de la Facerea Lumii încoace? Pentru câteva ore petrecute la birou?! Ce să spun? O extraordinară realizare că Marele Hoinar şi-a rupt câteva ore să ajungă la palat! Cum naiba rămâne însă cu timpul meu preţios pierdut cu rugăciuni în loc să îl valorizez făcând ceva constructiv, de exemplu, să fi plecat într-o vacanţă? Cine mi-l mai dă înapoi? Marele Hoinar? Nu cred! El este prea prins cu hoinăreala lui şi cu faptul că se (pre)face că lucrează. De-acum înainte o să mă (pre)fac şi eu că îl cred! Stai, ce am?! Sunt cu capul?! De ce să mă obosesc să mă (pre)fac? (Pre)făcătoria face parte din fişa postului său, că doar pentru asta îl plătim cu toţii. Eu, ca simplu cetăţean, aleg să nu îl mai cred sau să mă iluzionez (de speranţă nici nu poate fi vorba!) că va bate un altfel de vânt dinspre Cotroceni.  ”Vântul schimbării” poartă pe aripile lui aceleaşi modele comportamentale defectuoase cu care m-am obişnuit de-a lungul timpului, aceeaşi atitudine politicianistă superioară și arogantă, dar,  ce este mai rău, aduce înspre mine aceleaşi figuri groteşti. Mereu acelaşi figuri groteşti.

Cât despre Premieraşul cel Voinic şi nevorbicios când este prins în şi cu uşa DNA-ului… într-o ediţie viitoare.


Lui Chan

Lui Chan a lipsit de la lecția credulității. Nu crede în vorbe (aruncate aiurea), dar te poate face din vorbe. Nu crede în critici (aiurea), dar își poate face periodic autocritica. Nu crede în oameni, dar îi poate face să capete încredere în ei înșiși. Nu crede în lacrimi de crocodil, dar poate să întindă o batistă fără să-i fie înhățată mâna. Nu crede în nicio religie, dar poate să inventeze una. Nu crede în multe, dar poate să comenteze mult și bine despre ele pe aiurea.eu.


aiurea.eu | aiureli despre nimic | Toate drepturile rezervate | Si stangurile la fel.
Atentie! Acest site (poate) contine (si) articole care nu au (aproape) nici o legatura cu realitatea.
Aiureli pe mail