mural-289359_1920Să dea naiba în el de televizor! (când vine vorba de Necuratu’ apelez doar la eufemisme şi nu mă folosesc niciodată de popularu-i ID răspândit la scară naţională atât pe cale orală, cât şi scrisă; nu din vreo frică sau din oareşce pioşenie satanistă, ci doar pentru că  îmi lipseşte reflexul de a drăcui ritos.)

Deci, repet, chiar dacă fac un pleonasm: să dea naiba în el de televizor! Astăzi l-am deschis iar! Pe ecran se lăbărţa o masă la care stăteau umăr lângă umăr: Premieraşul cel Voinic, Gandalf cel Sur şi fără de barbă al finanţelor, Anonimul de la falimentarul minister al turismului (pe care nu am reuşit să il reperez pentru că habar nu am cum arată, dar îi cred pe cuvânt pe reporteri că era şi el acolo),  reprezentanţii patronatelor din turism. Bineînţeles că nu stăteau aşa, ca la restaurant, cu pahare şi farfurii în faţă, ci cu gurile (cu buze pline, subţiri sau pur şi simplu inexistente, cu mustăţi, fără mustăţi sau doar cu un fel de puf juvenil, cu caş sau fără) fixate pe microfoanele  în care declaraţiile se spărgeau ca seminţele de bostan şi de floarea-soarelui.  Sincer, declaraţiile sunt absolut secundare spre neimportante în acest articol. Altceva mi-a atras mie iremediabil atenţia.

ponta-camasa-albaEi, bine, atenţia mi-a fost atrasă de faptul că toţi, de la Premieraş până la cel mai neînsemnat ocupant al mesei (excepţie făcând persoanele de gen feminin), nu purtau cravate. De sub sacouri, cămăşile cu gulere răsfrânte precum buzele siliconate ale unei starlete care îşi face selfie pentru fanii de pe Instagram păreau să strige lumii întregi un manifest al dezrobirii de sub tirania neagră, tărcată, colorată, (îm)bulinată, odioasă a cravatelor: ”Uitaţi-vă la noi! Priviţi-ne! Suntem nişte cămăşi libere, neîncătuşate! Suntem parte fiinţală a acestor vajnice şi extraordinare Personalităţi la rândul lor ne(mai)strangulate! De acum,  într-o osmoză şi simbioză totală şi perfectă, putem să facem împreună cu Purtătorii noştri lucruri măreţe!” Noroc că eram într-o stare normală de conştienţă, pentru că altfel aş fi crezut că mă uit la o secvenţă suprarealistă în care oamenii lui Tsipras vorbesc româneşte despre… turismul românesc. Şi nu doar că vorbesc româneşte, dar mai vorbesc şi cămăşile de pe ei. Mamă, ce confuzie ar fi fost atunci în şi pe capul meu!

Cel mai mult ieşea în evidenţă Premieraşul, căruia măcar de această dată nu încerca nimeni nici să îi eclipseze aura şi nici să pună, eventual, sechestru pe ea. Cu aura aparent intactă, purta o cămaşă albă, imaculată (strălucitoare ca prima zăpadă căzută intempestiv în miez de octombrie şi de care doar copiii, cu sufletele lor curate şi inocente, se bucură, în timp ce oamenii mari îl pomenesc pe Necuratu’ ), cu un guler larg, larg, ca zâmbetul ExAlinuţei DIICOT-ului. Exact, gulerul Premieraşului zâmbea şi el! Cald, complice, sigur pe el însuşi, uşor spiritual, conştient că a (re)devenit ceea ce trebuia demult să (re)devină, adică un guler de prim rang ministerial, neconstrâns din exterior de forţa nodului. Gulerul Premieraşului cu statutul proaspăt (re)dobândit trăia iluzia libertăţii şi a puterii efemere date de absenţa nodului opresor, crezând în naivitatea lui că o mână divină i-a eliminat inamicul pe veci.

Şi totuşi… Rămăsese un rest, un ceva în legătură cu gulerul zâmbăreţ al Premieraşului cel Voinic care nu se îmbuca prea bine în mintea mea luată cu asalt de cămăşile vorbitoare. Dar ce anume? Ceva-ul a început să sară ca o minge ţopăitoare de ping-pong, iar gândurile, începându-şi rostogolirea, nu s-au lăsat nici ele mai prejos. Mi-am spus:  ”S-o fi simţind  gulerul Premieraşului netimorat şi liber, dar se pare că nu şi gât(lej)ul său, pentru că altfel ar fi fost de neconceput să îmi audă urechile aceleaşi fraze auzite şi parauzite, ieşind din el lemnoase, constipate, optimisto-fanteziste, ambalate însă în aşa fel încât să pară inteligibile şi pertinente. Este mai mult decât evident că gât(lej)ul nu a ajuns încă la conştienţa de sine şi statutul la care a ajuns deja gulerul prim-ministerial. L-o fi împiedicând mărul lui Adam!”

Ceva-ul ieşise la suprafaţă: constrângerile nu vin tot timpul din exterior…

sursa foto2: Agerpres


Lui Chan

Lui Chan a lipsit de la lecția credulității. Nu crede în vorbe (aruncate aiurea), dar te poate face din vorbe. Nu crede în critici (aiurea), dar își poate face periodic autocritica. Nu crede în oameni, dar îi poate face să capete încredere în ei înșiși. Nu crede în lacrimi de crocodil, dar poate să întindă o batistă fără să-i fie înhățată mâna. Nu crede în nicio religie, dar poate să inventeze una. Nu crede în multe, dar poate să comenteze mult și bine despre ele pe aiurea.eu.


aiurea.eu | aiureli despre nimic | Toate drepturile rezervate | Si stangurile la fel.
Atentie! Acest site (poate) contine (si) articole care nu au (aproape) nici o legatura cu realitatea.
Aiureli pe mail