Ce au în comun o moderatoare tv și ExAlinuţa DIICOT-ului

Zilele trecute m-am trezit de dimineaţă (ceva neobiÅŸnuit pentru mine), m-am spălat pe gât, pe faţă… ÅŸi am deschis televizorul (mare greÅŸeală, nu ÅŸtiu cine m-a pus).  Pe fondul strident al cutiei în cauză (un Daewoo depăşit de vremuri) am început să-mi frec nesul. Åži cum frecam ÅŸi frecam la nes cu spatele la ecran, urechea mea a început să (sur)prindă cuvinte. Nu doar că a început să (sur)prindă cuvinte, dar ele s-au legat destul de rapid în fraze mult prea vehemente pentru acea oră. M-am întors ÅŸi ochii mei căprui ÅŸi încă adormiÅ£i au întâlnit ochelarii unei moderatoare extrem de vizibilă ÅŸi de vocală acolo la postul ei tv- nu spui cine, duduie (ne)importantă-, care  comenta hlizindu-se o ÅŸtire macabră împreună cu un invitat.

Pe scurt, o pacientă sunase la servicul de ambulanţă din Cluj în urmă cu cinci zile ÅŸi  după tot atâtea zile vecinii au  găsit-o fără viață în apartament, iar discuÅ£ia din studio era: „De ce medicii nu au chemat poliÅ£ia ÅŸi pompierii pentru a intra în apartament ÅŸi, eventual, să intervină când au constatat că nu răspunde nimeni,  ci s-au deplasat după cincisprezece minute la alt caz?” Åžtirea în sine era oribilă însă ceea ce o făcea ÅŸi mai oribilă era maniera moderatoarei (ne)importante de a o comenta – râzând!

Am crezut că mi se pare, că nu mai văd şi nu mai aud bine: „Oi fi frecat prea mult nesul şi mi-o fi fost afectată percepţia!” M-am convins că simţurile nu mă înşelau când am (re)auzit-o nechezând ca o iapă. Scurt, tare, arătându-şi dinţii mari.  Cu intrigarea la cote ridicate precum cele ale apelor Dunării la vărsare, am încercat să găsesc explicaţii (chiar şi scuze) cât mai plauzibile. Nu mi-a trecut nicio explicaţie plauzibilă prin minte (scuze nici atât), ci unele cam deplasate, de genul: „Asta a fumat ceva!”, „A băut înainte de emisiune!”, „A şi băut, a şi fumat!”, „O gâdilă invitatul cu piciorul pe sub masă sau ea pe el!”, „A făcut sex noaptea trecută şi este binedispusă. Dar cât sex să fi făcut de nu poate să îşi ascundă starea de bună dispoziţie nici când comentează o ştire macabră? Doamne iartă-mă, o excita-o subiectul?!”

Nu am găsit nicio explicaÅ£ie, niciun răspuns dilemelor mele cât timp am urmărit emisiunea, dimpotrivă, ele s-au accentuat când a apărut pe ecran ExAlinuÅ£a DIICOT-ului împreună cu avocata. IeÅŸiseră de la DNA. Cu gurile pline de microfoanele tuturor posturilor tv existente pe piaÅ£a autohtonă, răspundeau reporterilor -  când ExAlinuÅ£a, când avocata. Păreau două mondene surprinse de paparazzi în Centrul Vechi  pe când ieÅŸeau din club – râzând! ExAlinuÅ£a râdea cel mai mult. Nu conta ce întrebare i se punea, fălcile i se destindeau automat într-un zâmbet larg, larg, în care ar fi încăput toÅ£i reporterii, colega de interviu, strada, sediul DNA, Baschetbalista ÅŸefă a DNA-ului, ÅŸoseaua Åžtirbei ÅŸi cred că tot ar mai fi fost loc pentru: ozn-uri, planete încă nedescoperite, creioane colorate, o tonă de morcovi, întregul strat de ozon găurit ca ÅŸvaiţărul, radiaÅ£iile care trec prin găurile stratului de ozon, însuÅŸi Creatorul Universului.

Mă măcina întrebarea: „De ce râde ExAlinuÅ£a?” Ca ÅŸi mai devreme, a început avalanÅŸa răspunsurilor: „Se bucură de scurta ei libertate”, „Are vreo boală a muÅŸchilor faciali”, „Ştie secrete dezvăluite de extratereÅŸtri când a fost în arestul preventiv ÅŸi la domiciliu”, „I-au fost injectate în creier endorfine în exces”,  „Îşi ascunde vulnerabilitatea”, „Râde ca… inteligenta”, „Aude voci”, „Râde de ceilalÅ£i”. M-am oprit. Puteam să continui la nesfârÅŸit, dar ce sens ar fi avut? Cert este că am închis televizorul ÅŸi am exclamat cu dezgust: „Ce inconÅŸtiente! Ce nesimÅ£it(oar)e!”

Oare în indignarea mea să îmi fi dat fără să vreau răspunsul prin simplu fapt că am băgat în aceeaşi oală cu adjective două dudui, una mai veselă şi mai râzăreaţă ca alta?! Chiar să aibă în comun ExAlinuţa DIICOT-ului şi moderatoarea (ne)importantă aceeași fire nesimţitoare, ele părând să fie, totuși, la prima vedere, atât de diferite una de cealaltă? Să fie coincidenţa atât de mare încât să le lipsească amândurora simţul penibilului, dar să posede în schimb o „capacitate” extraordinară, care frizează inconştienţa, de a reacţiona total inadecvat faţă de situaţiile dramatice? Sau poate mă înşel eu şi sunt nişte persoane optimiste care au descoperit secretul fericirii şi văd partea plină a paharului cu apă chioară?

Pentru că m-am încurcat iar în întrebări fără răspunsuri, am decis să pun capacul pe oala în care le băgasem pe amândouă.