Răsfoiam, mai devreme, nişte proiecte senzaţionale de „cybertecture” şi mi-am adus aminte de fascinaţia mea pentru arhitectură. Am apreciat de când mă ştiu munca acestor oameni aflaţi la intersecţia dintre calcule precise şi artă, motiv pentru care am crezut că l-am apucat pe Ăl de Sus de-o jambieră când i-am sucit minţile unei arhitecte. Sau invers.
Era pe la 1853, cum ar zice #furtdecurent, când am intrat în graţiile unei doamne care se recomanda ca fiind arhitectă. Mă şi visam tolănit pe o canapea şi uitându-mă fascinat cum prind contur, pe planşeta ei, clădiri maiestuoase, cu o arhitectură nemaivăzută şî nemaiîntâlnită. Mă visam, desigur, şi ridicându-mă, trântind-o peste planşele înşirate pe masă şi posedând-o ore-n şir, eventual pe ritmurile unor piese ale lui Andrieş, arhitectul-trubadur. Nu s-a întâmplat chiar aşa, mai exact partea cu planşeta, desenele şi muzica lui Andrieş a lipsit cu desăvârşire, ca şi prezenţa mea în studioul (sau domiciliul ei). Stătea la garsonieră, undeva prin Pantelimon, nu în Manhattan sau unde mai visam eu. Partea şi mai „mişto” e că stătea cu soţul şi soacra, dar cine a ştiut?
La final, am aflat şi că nu e arhitectă, ci inginer constructor. Pe-aproape, ce-i drept, dar cu totul altceva. Am întrebat-o de ce a minţit şi a răspuns senină:
– Dar cum, dragule, nu sunt arhitect? N-ai văzut ce frumos am proiectat relaţia noastră? Ce era să spun, că-s constructor? Nu vezi că nu mă pricep, n-am finalizat proiectul cum trebuie…
Avea şi ea dreptate, proiectul în sine a fost mult mai interesant decât execuţia, aşa că am arhivat-o la secţiunea „arhitectură”.
Să zic, să nu zic, mai bine tac şi vă las pe amândoi în anul de graţie 1853
Mai bine zici.
Am locuit o perioada într-o carciuma langa fac. de arhitectura din Oradea. Am impuscat 2 lucruri: arhitecte unguroaice! Beat that :)
Comments are closed.