Iniţial voiam să povestesc, provocat fiind de nostalgicul Costin, despre vacanţele de vară de la ţară, când dezlegam câinii din lanţ şi, împreună cu verii mei, bântuiam prin ferma din fundul grădinii după un loc în care să aşternem pătura şi să ne tolănim la umbră cu o carte în mână. Şi-a băgat însă drăcuşoara coada şi a povestit despre copilărie şi vacanţe, aşa că eu o să schimb macazul şi o să istorisesc unde mă duc atunci când vreau să călătoresc în timp, nu unde m-aş duce.

Zilele trecute, sărbătoare şi vreme frumoasă fiind, am purces la o mică plimbare motorizată prin jurul Capitalei. Ca de obicei când n-am habar încotro s-o apuc, am ajuns la… Ploieşti. Acolo s-a petrecut un episod din viaţa mea pe care n-am cum să-l uit şi, voluntar sau nu, de câte ori am chef de o scurtă plimbare la volan întru limpezirea minţii, acolo ajung. Rememorez de fiecare dată exact aceleaşi chestii, ca un  veritabil boşorog ce mă aflu. A ajuns să mi-o ia nevasta înainte: “Şi, ia zi, aici, la Casa Albă, ai făcut tu pază la Revoluţie, nu?”

Mă plimb prin centru, îmi aduc aminte de cârciuma de pe magazinul Omnia unde, fugiţi din post cu arma-n cârcă, băusem şi noi un pahar de tărie în preajma sărbătorilor de iarnă. Analizez schimbările petrecute în ultimii ani, încerc să-mi aduc aminte unde stăteam tolănit când s-a împuşcat în picior un căpitan ajuns maior a doua zi, pentru fapte de arme deosebite, şi probabil revoluţionar cu acte-n regulă ceva mai încolo. Îmi aduc aminte şi de ploieştencele cu ochi alunecoşi care veneau seara la noi cu ceai fierbinte şi plecau cu dorinţa de a fi mai îndrăzneţe data viitoare. Amintiri poate banale, dar care au rămas undeva, într-un cotlon prăfuit al minţii mele, şi ies la iveală de câte ori ajung în Ploieşti.

De data asta n-am ajuns chiar în centru, însă am trecut pe la unitatea militară unde mi-am petrecut primele, dar şi cele mai fierbinţi luni de armată. Era unitate mare, unde se pregăteau transmisionişti pentru toată ţara. În epoca comunicării pe Twitter de pe telefonul cu Android, inclusiv la cota 1400*, probabil n-a  mai fost necesară şcolirea militarilor, azi angajaţi, nu luaţi cu arcanul, întru descifrarea ţiuitorului alfabet Morse.

Pustiu, poarta ferecată, o poză furată rapid, identificarea prin gard a clădirii în care făceam duş un minut cu apă caldă şi alte patru cu apă rece şi a clădirii de la poartă în care ne primeam părinţii. Cam atât mai poţi face acolo după atâţia ani. Doar copacii mai sunt vii, în rest toată unitatea aia imensă e înţepenită-n timp, undeva pe la începutul anilor ’90.

 

Leapşa merge încotro o vedea cu ochii. Poate la oameni care găsesc lucruri mai interesante de povestit despre trecut.

*Poza asta e trimisă de la cota 1400, de pe conexiunea wireless a hotelului, eu aflându-mă undeva la marginea pădurii. Ce-a ajuns tehnica asta modernă, dom’le…

Categories: aiureli

@aiurea

Comentator foarte renumit pe scara lui de blog. Comentrollează orice, oricând şi fără să i-o ceară nimeni.


aiurea.eu | aiureli despre nimic | Toate drepturile rezervate | Si stangurile la fel.
Atentie! Acest site (poate) contine (si) articole care nu au (aproape) nici o legatura cu realitatea.
Aiureli pe mail