Azi rage optimismu-n mine

Azi vreau să încerc o atitudine care nu-mi e caracteristică, şi-anume una optimistă. Mi-am ales pentru asta un moment tare ciudat, în care cam totul se năruie în jurul nostru. Mă refer la situaţia din ce în ce mai de căcat din ţară. Avem un guvern de tot rahatul, un preşedinte pe care-l doare drept în cur de poporul care l-a ales, nişte imbecili de parlamentari care fură voturi pentru a trece legi din ce în ce mai tâmpite, manifestanţi care dansează ca pinguinii în loc să-şi ceară drepturile şi tineri care stau pe net şi râd de ei, în loc să acţioneze cumva.

Ca să ajung la optimismul ăla spre care tind şi să merg mai departe ca Johnnie Walker fără să devin emo din cauza situaţiei descrise mai sus, încerc să fac diverse comparaţii între cum e azi şi cum era acum… 10 ani, să zicem. În diverse domenii. Pentru a vedea dacă am evoluat sau nu şi eventual cât am evoluat. Şi o să iau un exemplu extrem de simplu, că unul mai complicat mi-ar pune creierii pe moaţe şi-aş uita de optimism: transferurile bancare. Sau, altfel spus, încasările şi plăţile. Cum se fac azi şi cam cum se făceau prin secolul trecut.

Ieri aveam mare nevoie de bani pentru a plăti un furnizor. Venea scadenţa, trebuia să achit o factură şi aveam la dispoziţie 7-8 ore înainte de a intra în penalizări. Aveam, de asemenea, şi de încasat o factură cu scadenţa tot ieri. Acum 10-12 ani n-aş fi avut nicio şansă, banii circulând extrem de greu prin bănci dintr-un motiv pe care nu-l ştiu nici acum. Cert e că prin 1997-2000 banii făceau cam 3 zile de la banca plătitorului până la cea a încasatorului, mai ales când era vorba de transferuri interbancare. Adică de la BCR la BRD, să zicem.

E, ieri dimineaţă am fost anunţat de către client că mi-a făcut plata. Am intrat în Homebank pe la 12 (de la începutul anului sunt client ING), am văzut că mi-au ajuns banii (aproape instantaneu, că şi clientul are cont tot la ING) şi am făcut plata. De la ING Bucureşti către CEC Bank Cluj Napoca. Un traseu pe care în alte vremuri banuţii  mei l-ar fi parcurs în circa 3 zile, cum spuneam.

La ora 17 primeam confirmarea de la furnizor că i-au intrat banii în cont şi răsuflam uşurat. Am reuşit să-mi plătesc furnizorul şi de data asta la timp, cu toate că dimineaţă la 9 nu aveam niciun ban în cont. Lucru de-a dreptul imposibil în 1997, de exemplu, când lucram pentru o firmă care se confrunta mai mereu cu lipsa banilor şi, deci, cu întârzieri la plata furnizorilor. În mare parte din cauza băncilor şi a traseului sinuos pe care-l făceau banii între ele. Bine, atunci era chiar duda cu liberalizarea pieţei valutare, când a luat-o leul în jos ca pe toboganele de la Aqua Park şi valuta era mai rară decât dinţii unei babe ştirbe. Printre altele, îmi aduc aminte că le ceream furnizorilor externi să ne facă enşpe facturi de maxim 1000 de dolari, în loc de o factură mare de enşpe mii, ca să le putem plăti una câte una. Jale mare, se cruceau ăia şi ne întrebau în ce ţară africană trăim.

Ce-am povestit eu mai sus e o banalitate în ziua de azi. Nimic deosebit. Bani intraţi azi şi daţi mai departe tot azi, mare şmecherie! Luăm totul de-a gata şi susţinem că nu s-a schimbat nimic în ţara asta, dar uităm (sau nu ştim) ce haiducie era prin anii ’90 şi cât de greu era să faci până şi o operaţiune banală, cum  ar fi o plată la timp.

Ce să zic, poate mă mint singur, dar cred că e bine să ne mai gândim şi la lucruri pozitive din când în când, la ce s-a schimbat cu adevărat în ţara asta, ca să n-o luăm naibii razna de tot. Între timp îi putem însă înjura pe dobitocii care ne conduc azi şi, de ce nu, putem chiar scăpa de ei. Nemaipunând botul la vrăjeli ieftine ca atunci când cu ăia 322 care-l dăduseră jos pe marinar, de exemplu. Că la decembrie 2009 nici nu mai vreau să mă gândesc, se duce dracului tot zenul meu.

(Iertaţi încercarea de a fi optimist şi serios. Îmi revin repede.)