Gunoiul de sub preş

Un prieten bun m-a rugat odată, la o bere, să-i fac o caracterizare cât mai succintă. M-am scărpinat în creştetul capului preţ de vreo 6,28 secunde, după care i-am zis că el e ăla care vede mai mereu mizeria de sub preş fără să-l ridice. Şi că ar putea s-o ignore, având în vedere că nu e mizeria lui, dar n-o face niciodată. Că el e cel care nu poate trece peste nenorocitul de preş sub care au îndesat alţii gunoiul, fără să vadă exact ce fel de şi mai ales câtă mizerie e acolo.

Nenorocirea mare e însă că asta îl afectează. Se gândeşte la microbii care se vor răspândi din gunoiul ăla, la molimele pe care aceştia le vor cauza, la preşul care va putrezi din cauza gunoiului de sub el. Toate astea îl afectează, în mod ciudat, mai mult decât pe cei implicaţi direct în mizerie. Suferă, în prostia lui, mai mult decât toţi cei care au luat sau vor lua vreodată contact cu gunoiul respectiv şi mai ales cu efectele lui.

Cam asta i-am zis. A zâmbit, a cerut nota de plată, mi-a aruncat un «‘te dreacu’ de filosof» şi a plecat. Şi dus a fost, dar din momentul ăla am început să văd eu gunoiul de sub preş. Probabil în locul prietenului care, eliberat de responsabilitatea respectivă, s-a hotărât să nu se mai apropie de preşul nimănui şi să-şi trăiască viaţa.