Skip to content

Eu, blogosfera, versus apa chioară

  • by

Am visat într-o noapte că scriam pe blog. Pe bloguri, de fapt. Pe ăsta, pe unul de new media, pe altul de reţete, pe încă unul de muzică, pe vreo două de tehnologie şi pe unul secret, accesibil doar amicilor mei virtuali. Scriam pe toate în acelaşi timp, cu o frenezie şi cu o viteză pe care nu le-a avut nimeni niciodată. Scriam articole de suflet, articole plătite, articole neplătite, dar cu potenţial de a aduce altele plătite, articole traduse, articole preluate, articole cu poveşti inventate, articole cu întâmplări reale, articole despre alţii, articole despre mine, articole în care dădeam sfaturi, articole în care ceream sfaturi, articole. Multe, cu nerv, cu subiect şi predicat, cu gramatică impecabila şi lexic demn de un academician.

Şi cum scriam eu aşa, întruna, cât toata blogosfera la un loc, m-au lovit. Întrebările, alea grele. Cele mai grele dintre toate. Pentru cine pana mea scriu? De ce scriu? Cum scriu? Unde ajung dacă scriu? Unde vreau să ajung scriind? Cât timp pierd scriind? Merită? Fac bani din scris? Mă prostituez pentru ei? OK, nu mai mult decât alţii, dar merită? Recitindu-mi blogurile, găsesc ceva util prin ele? Sau măcar amuzant, deconectant, provocator de zâmbete? Sau de gânduri? Va pune vreun articol din alea pe care le scriu cu atata frenezie, vreodată, pe cineva, pe gânduri? Va cumpăra vreodata cineva un produs doar pentru că l-a vazut prezentat aşa frumos în vreun  articol scris de mine? Îmi va ajuta vreodată, în viaţa reală, de dincolo de monitor, faptul că scriu cât o blogosferă întreagă? Dar în afara cercului restrâns de oameni cu aceleaşi preocupări? Va da vreodata, cineva, doi bani pe mine pentru că am X bloguri pe care scriu zilnic Y articole, câştigând de pe urma lor Z bani?

Un răspuns l-am primit imediat după ce m-am trezit. La 4 dimineaţa. Ajutat de vecina de la parter, care bătea zdravăn în uşă şi ameninţa că mă reclamă la Poliţie. Condensul din aparatul meu de aer condiţionat pica drept pe pervazul ei, provocându-i insomnii, nervi, gânduri ucigaşe, dorinţa de a suna la Politie sau de a mă înjura de strămoşi.

Mi-am cerut scuze,  i-am explicat că am scris până târziu în noapte pe blog şi am adormit cu aerul condiţionat pornit. A facut nişte ochi mari, s-a oprit cinci secunde din ţipat (probabil pentru a căuta în memorie cuvântul “blog”), mi-a trântit un “nu ştiu pe ce globuri scrii dumneata în miezul verii, da’ dacă mai pică apa aia în creierii mei sun la Poliţie!” şi a plecat. N-o impresionase deloc faptul că eu valoram cât o întregă blogosferă, că produceam într-o noapte cât jumătate de Zelist în zece, tot ce o interesa era apa care pica nesimţit pe pervazul ei, tulburându-i somnul.

Apa din aerul condiţionat bătuse apa de ploaie transformată de mine cu atâta măiestrie în articole pe bloguri. Eu, blogosfera, fusesem surclasat de câteva picaturi de apă şi un pervaz.


Citeste si...


aiurea.eu | aiureli despre nimic | Toate drepturile rezervate | Si stangurile la fel.
Atentie! Acest site (poate) contine (si) articole care nu au (aproape) nici o legatura cu realitatea.
Aiureli pe mail