Dialog imaginar cu o balenă despre fiica ei

Precum ziceam ieri, m-am dus recent la medicul de familie. În sala de aşteptare (de fapt un hol), printre alţi pacienţi, văd şi o mămică înaltă, bine legată, pe la vreo 275 de kile, aşa, cu o fetiţă după ea. Blondă aia mică, frumuşică, dar cu un mic defect: cam de 2-3 ori mai grea decât ar fi fost normal la vârsta ei. La 6 ani, adică. Probabil din cauza pungii de chipsuri Lotto cu pizza din care mânca de zor, ca şi cum n-ar mai fi băgat ceva pe sub nas de când ieşise de la madamă din găoace.

Ce să zic, era imensă, i-aş fi dat pe puţin 12 ani şi 75 de kile. Mă-sa, la fel de bine crescută (probabil pentru carne, dar e posibil şi pentru lapte sau lână), o privea admirativ cum îşi îndesa chipsurile-n gură. Eu, care mă ţineam de maţe şi blestemam ziua în care am mâncat ultimul cheeseburger, număram secundele până-n momentul când urma să intru în cabinet, ca să nu-mi vină cumva ideea creaţă de a mă băga în seamă cu balabustele. M-am abţinut cu greu, dar aş fi vrut să-i zic caşaloatei doar atât:

– Auzi, bre, muierea lu’ ‘mniezău, hai să te întreb ÅŸi eu ceva, aÅŸa, ca între supraponderali (ca să nu zic obezi): nu Å£i-e greu să cari zilnic după tine chintalele alea de borhot? Ţâţele-alea cât două VW Beetle, bucile-alea cât dosul tramvaiului 32, burtica aia cât televizorul meu de acasă, cu diagonala de 72 cm? Nu gâfâi, mamă, când urci alea 3 scări de la intrarea în bloc? Ba da? Atunci de ce-Å£i laÅŸi fetiÅ£a să se nenorocească de la vârsta de 6 ani, când ÅŸtii c-o aÅŸteaptă o viaţă întreagă de gâfâieli ÅŸi târât ÅŸuncile după ea?

În fine, am reuşit să intru în cabinet fără să mă bag în seamă, dar tare mă mai mânca limba! Mai ales când fetiţa s-a înfipt în nişte bomboane de pe o măsuţă şi morfolea grăbită la chipsurile ei cu aromă de pizza, în aşteptarea desertului cu 90 şi ceva la sută zahăr şi calorii cât pentru o balenă adevărată.

Poate data viitoare…