N-am pomenit nimic anul ăsta de Revoluţia din decembrie ’89, deşi aş fi avut câteva chestii care poate meritau amintite. Cum ar fi îmbrăţişarea rece a AKM-ului pe timp de alarmă, propria inconştienţă care poate ucide mai uşor decât toţi teroriştii din lume, revelionul petrecut de nişte vajnici ofiţeri ai armatei române şi curvele lor înauntru, la căldurică, în timp ce alţii îngheţau tolăniţi pe caldarâm cu arma-n mână.

Aş mai fi putut scrie despre căpitani care s-au împuşcat din greşeală în picior cu arma din dotare, după care au ajuns brusc maiori şi revoluţionari cu acte-n regulă, despre plutoane întregi de proaspeţi recruţi care se cereau la Bucureşti, neştiind  de cine erau semnate scenariul şi regia loviturii de stat, despre moldovenii care furau toate căcaturile din sediile instituţiilor proaspetei democraţii, probabil din considerentul că bunurile respective făceau parte din greaua moştenire ceauşistă. Sau despre ţiganii care, profitând de haosul din zilele respective, furau porci morţi din diferite cauze, toate purtând nume de boli, pentru a-i cosmetiza şi a-i vinde în piaţă românilor care până nu demult cumpărau tacâmuri de pui după ore întregi de stat la coadă.

Aş mai fi putut scrie despre carnetele de utecişti arse în pieţele publice, despre bătrâna care se ruga de militarii de-o vârstă cu nepoţii ei să nu tragă, despre idioţii care au considerat, pe 22 decembrie, înainte să fugă Ceauşeştii, că militarii care asigurau paza centrului Ploieştiului trebuie să poarte baionetele la arme. Sau despre imbecilii de ofiţeri care, speriaţi de zvonurile cum că apa ar fi otrăvită, beau numai bere, diminuându-şi astfel şi bruma de luciditate pe care o aveau în momentele alea.

Aş fi putut scrie multe lucruri, toate reale, dar n-am făcut-o. Am preferat să citesc în schimb amintirile la mâna a doua ale unora care aveau 7-8-10-15 ani atunci şi au senzaţia acum că au participat cumva la Revoluţie. Sau că fac altă revoluţie, din canapea. Am preferat să citesc despre vecinul Costel de la şase, care a plecat la mitingul lui nea Nicu pe 21 decembrie şi nu s-a întors nici până azi, traumatizând astfel pe viaţă toţi puştii din cartier, actualmente bloggeri cu amintiri despre Revoluţie.

Rămân cu amintirile mele, însă. Şi cu satisfacţia că, deşi n-am scris nimic despre Revoluţie anul ăsta, o pot face oricând, fără să apelez la amintirile vecinei de la şase.


@aiurea

Comentator foarte renumit pe scara lui de blog. Comentrollează orice, oricând şi fără să i-o ceară nimeni.

3 Comments

Béranger · 1 Ianuarie, 2010 at 15:51

Mi-a plăcut faza cu «amintirile la mâna a doua ale unora care aveau 7-8-10-15 ani atunci şi au senzaţia acum că au participat cumva la Revoluţie».

claus · 1 Ianuarie, 2010 at 16:15

Eh, poate am fost cam critic, dar tocmai citisem niste texte care m-au lasat masca. Are lumea niste amintiri de la grupa mica de te doare capul.

Béranger · 1 Ianuarie, 2010 at 16:40

Nu-i nici o problemă, te înțeleg perfect (din 1970, de la naștere, și până în 2004, când m-am exilat la Brașov, am fost bucureștean). Și constat și eu cum astăzi, cei de 23-26 de ani ne explică foarte doct cum a fost cu revoluția, cu comunismul, etc. etc.
.-= Ultima însemnare a lui Béranger: My First 200 Tweets… =-.

Comments are closed.


aiurea.eu | aiureli despre nimic | Toate drepturile rezervate | Si stangurile la fel.
Atentie! Acest site (poate) contine (si) articole care nu au (aproape) nici o legatura cu realitatea.
Aiureli pe mail