Ziua de ieri a fost oarecum importantă pentru mine, ca mândru şi unic reprezentant al acestui ilustru blog obscur. Un nene m-a făcut „minibloggeraş”, într-un articol din care eu, unul, n-am înţeles nimic, în timp ce alt nene m-a gratulat cu titlul nobiliar de „puştiulică”, prilej pentru mine de a-i scoate ochii nevestii cu tradiţionalul „vezi, mami, că nu-s boşorog încă, ia uite cum mă alintă copiii pe uliţă”.
Toate aceste succesuri vin după inspirata-mi idee de a face mişto de campania „Fii deştept”, fapt care mi-a adus o neaşteptată durere-n cot de toţi copiii teribili care n-au înţeles de fapt despre ce era vorba în propoziţie. Un singur nene din cercul respectiv a înţeles, s-a amuzat şi a trecut mai departe, fiind probabil conştient de faptul că bucuriile sau tristeţile vieţii nu le găseşti pe bloguri sau pe Twitter. Aici unii se joacă, alţii muncesc, iar cei mai mulţi stau pe margine şi nu înţeleg nimic.
Şi ca să nu mă lungesc aiurea, trec şi la adevăratul subiect al aiurelii de faţă: cine-mi face şi mie o ramă frumoasă pentru diploma de mai jos? Vreau s-o atârn pe perete, întru veşnica amintire a vremurilor vesele de pe bloguri.
