În România, speranţa e deja moartă

De când mă ştiu tot aud vorba aia înţeleaptă cu „speranţa moare ultima”, ba chiar o mai şi folosesc din când în când. N-am stat niciodată să analizez cât de valabilă mai e treaba asta în România, poate şi pentru că mi-era frică de concluzia la care aş fi ajuns.

Acum, după 20 de ani de când avem voie să facem de toate, în special să promovăm toţi inapţii şi avizii de putere în fruntea noastră, m-am lămurit: speranţa a murit deja, aşa că vorba aia veche e o mare gogoriţă. Cel puţin în România, unde totul merge parcă din ce în ce mai rău, indiferent de speranţele noatre că într-o zi va fi mai bine.

Când era Iliescu preşedinte am sperat că o vom duce mai bine dacă-l votăm pe Emil Constantinescu şi, după cum am constatat mai târziu, ne-am înşelat. L-am votat iar pe Nea Ilici şi FSN-ul lui coafat în PSD, cu gândul că a doua oară (de fapt a treia) vom avea mai mult noroc. Canci, tot n-am făcut mare brânză, dar măcar trăiam cu speranţa că va veni ziua când îl vom vota pe Stolojan şi o vom duce mai bine. Stolojan s-a făcut Băsescu, în cadrul unei mini-telenovele cu bocete şaşii, iar noi speram că va fi bine şi cu el.

Am intrat în UE, am început să mişunăm prin lume, ne-am îmbătat cu apă rece şi cu gândul că a venit şi rândul nostru la belşug. După care am votat FSN-ul lui Băse, coafat frumos în PDL, şi ne-am trezit cu un prim ministru total inapt, cu impozite forfetare, cu gargară multă şi asigurări că nu ne va lovi criza aşa uşor ca pe idioţii ăia de americani, că doară Băse nu e Bush. Şi uite că ne-a lovit mai repede decât ne minţeau ăştia şi ne va mai lovi şi de-aici încolo, până băgăm la cap că n-avem nimic special, suntem la fel de idioţi ca alţii.

Ce e mai grav însă e că ne-a murit deja speranţa. Nu se mai zăreşte niciun Emil Constantinescu pitit după Bunicuţa Ilici, nici vreun Dragă Stolo ascuns prin PNL până se face vremea PDL-ului. După Băse nu mai vine nimic. S-au perindat cam toţi pe la putere şi am văzut că niciunul nu e în stare de nimic. Am văzut şi că „tinerii” scoşi din când în când din mânecă şi prezentaţi ca mari speranţe de viitor, cum ar fi un Emil Boc sau chiar micul Titulescu din PSD, nu-s mai breji ca versaţii lor tătuci. I-am încercat pe toţi şi am ajuns de unde-am plecat.

Aşa că, zic eu, în România speranţa a murit deja, iar vorba aia veche e spusă probabil la beţie. Sau e de import.