Trei constatări din pribegie

Din pribegia prin Austria şi Ungaria, despre care nu mă mai învrednicesc odată să povestesc, zic:

• Şoferii austrieci sunt chiar mai mârlani şi nesimţiţi decât driverii români; pare de necrezut, dar după un studiu aprofundat asupra faunei cu covrigul în mână din Austria, pot spune cu mâna pe inimă (sau pe volan) că e perfect adevărată afirmaţia. Le au pe toate: claxonat la 1,5 milisecunde de când s-a făcut semaforul verde, aruncat chiştoace/hârtii/diverse alte resturi, alimentare sau nu, pe geam, înjurat străinii derutaţi de gipiesul dotat cu cel mai prost soft de navigaţie inventat vreodată (iGo, zic), tăiat faţa la mustaţă, ostentativ, fiindcă n-ai număr de Austria, şi alte chestii de-astea care, m-am, convins, NU sunt specific româneşti.
• Cei mai amabili austrieci pe care i-am întâlnit vorbeau româneşte. Nu pentru că ar fi româna vreo limbă de circulaţie internaţională, absolut necesară pentru a te descurca în Austria, ci pentru că… erau români! O fi de vină criza, respectiv ţinutul cu dinţii de un loc de muncă, or fi fost amabili pentru că eram conaţionali… habar n-am, dar am rămas surprins. Românul aflat peste hotare e cu totul altă specie decât cocalarul care dă manelele tare pă aifon în metrou şi ronţăie seminţe cu spor.
• Sloganul (neoficial) al hotelurilor şi pensiunilor prin care am trecut era: “nicio unitate turistică fără români”. Hotelul din Viena era dotat cu vreo trei – recepţioneră (foarte HOT, păcat că nu i-am făcut o poză), cameristă şi ospătăriţă, în timp ce la pensiunea din Budapesta am întâlnit doar două – una manager şi cealaltă patroană, am senzaţia.

Mai multe constatări, poze şi alte chestii-socoteli în curând, pe micile ecrane.