Mai exact, cum să mă alungi înainte de a mă avea drept client atunci când eşti patron de restaurant. Destul de simplă manevra, un vajnic proprietar de cârciumioară de prin Berceni deja a aplicat-o pe mine. Şi a ţinut, am plecat fără a mai intra măcar în bomba lui.
Pe scurt, tot ce ai de făcut e să mă vezi căutând un loc de parcare în faţa cârciumii tale. Vreo 10 minute, aşa, că în Bucureşti e greu cu parcările. Când mă vezi că l-am găsit în sfârşit mă laşi să parchez şi să mă dau jos, după care vii şi mă întrebi dacă stau mult. Eu o să mormăi ceva de genul “păăăi… nu ştiu, am venit să mănânc, dacă găsesc ceva interesant pe-aici o să stau un timp”, după care tu o să declari, mândru nevoie mare, că eşti proprietarul cârciumii şi că maşina mea te încurcă – nu mai ai loc să-ţi fâţâi bemveul icsnuşcât încolo şi-ncoace, aiurea şi fără motiv.
Ochiul meu ager de şofer cu ceva experienţă (şi obsedat de parcări, că tot vorbeam de obsesii mai devreme) va observa că ai loc căcălău, mintea mea (cam varză în general dar câteodată destul de ageră şi ea, mai ales când e vorba de tâmpenii) va procesa imediat informaţiile şi va ajunge la concluzia că eşti nesimţit, după care picioarele mele (astea sunt agere numai dacă fug după femei) vor transporta restul corpului meu cât mai depaaarte de cârciuma ta, în care nu va mai păşi niciodată nicio parte a lui (corpului). Pardon, în afară aia pe care deja mi-am băgat-o în restaurantul şi mai ales în respectul tău pentru clienţi.
Simplu, nu?
Hmm :-? , si daca nu era el patronul? Daca nu era nici macar angajat?
Era.
Comments are closed.