Am stat şi m-am gândit ceva timp dacă să scriu rândurile-astea sau nu. Asta pentru că am respectat şi am de gând să respect în continuare o regulă de bază a blogosferei: nu te lua de ăi mai mari (ca trafic) dacă vrei să “supravieţuieşti” ca blogger. Pe de altă parte însă, când m-am hotărât să aberez pe-aici nu mi-am propus nici să rup gura târgului prin cine ştie ce însemnări memorabile, nici să îngenunchez serverul din cauza traficului şi în niciun caz să mă umplu de bani datorită unor click-uri de mouse. Aşa că o să zic totuşi ce am de zis.

În orice domeniu de activitate există oameni foarte buni, buni, mediocri şi slabi. Cei foarte buni şi buni ies în evidenţă, sunt promovaţi, au succes, devin exemple demne de urmat pentru alţii. Cei mediocri supravieţuiesc în general muncind mai mult decât cei buni, sunt apreciaţi numai când au sclipiri de moment şi îşi petrec toată viaţa în umbra celor buni, dorindu-şi să ajungă ca ei într-o zi. De cei slabi nu mai vorbesc, ei sunt arătaţi cu degetul de toată lumea, li se dă în cap de fiecare dată când au vreo idee şi nu sunt ajutaţi de nimeni să devină mai buni.

Toate astea se petrec, după părerea mea, în orice societate. Peste tot li se dă în cap celor slabi, peste tot e condamnată mediocritatea, peste tot sunt promovaţi cei buni. Societatea românească are, totuşi, anumite particularităţi. La noi eşti bun dacă ai gura mare, dacă socializezi cu cei care au gura şi mai mare, dacă laşi tot timpul impresia că eşti foarte bun, dacă ai Merţan în garaj, dacă îţi faci concediile la bulgari, dacă asculţi manele cu volumul dat la maxim în timp ce te plimbi cu decapotabila prin Centru, dacă eşti trecut pe ştatul de plată al unei mari companii, deşi nu eşti decât un simplu angajat mediocru care va pica la prima restructurare. Bineînţeles, toţi ne zbatem în mediocritate, dar unii se descurcă mai bine decât ceilalţi în a lăsa impresia că sunt buni, ceea ce îi promovează automat în rândurile celor foarte buni.

În blogosfera românească lucrurile stau cam la fel. Toată lumea pune filmuleţe de pe YouTube, toată lumea scrie cu ochii pe statistici, toată lumea lasă impresia că are ceva de zis pentru a fi apreciat şi a-şi croi drum către cele mai înalte zări ale clasamentelor. Dacă ai trafic mare însă (de multe ori făcut tocmai prin metodele pe care le condamni atunci când sunt folosite de cei mici şi proşti), filmuleţele tale devin brusc mai amuzante decât ale altora, articolele în care ne povesteşti ce-ai mâncat aseară devin cugetări adânci înţelese numai de intelectualii de elită, pozele cu gagici goale de pe blogul tău nu sunt puse acolo doar pentru a aduce trafic, ci sunt adevărate ode închinate frumuseţii feminine.

Revenind la titlu, declar şi eu că sunt, într-adevăr, prea mulţi bloggeri cu prea puţine de spus – eu sunt unul dintre ei. Nenorocirea e însă că unii chiar nu-şi dau seama că atunci când eşti blogger de succes nu înseamnă neapărat că eşti şi un om de calitate, că numărul ridicat de cititori sau de vizitatori unici nu înseamnă nimic în viaţa de zi cu zi, în care poate eşti la fel de mediocru ca şi micul blogger cu 30 de unici pe zi.

E mare lucru ca, oricât ai fi de sus, să-ţi aminteşti tot timpul de unde ai plecat. Din păcate, în România nimeni nu face asta.


@aiurea

Comentator foarte renumit pe scara lui de blog. Comentrollează orice, oricând şi fără să i-o ceară nimeni.


aiurea.eu | aiureli despre nimic | Toate drepturile rezervate | Si stangurile la fel.
Atentie! Acest site (poate) contine (si) articole care nu au (aproape) nici o legatura cu realitatea.
Aiureli pe mail