Moartea lui Dan Iosif mi-a adus aminte de comunism, de cozile la carne, de Revoluţie, de Iliescu, mai pe scurt de România ultimilor 18-20 de ani. Mi-am adus aminte că majoritatea celor care-au ieşit în Piaţă acum 18 ani chiar credeau că e vorba de o revoluţie, şi erau dornici să trăiască în libertate. Sunt convins că Dan Iosif a fost la fel ca ei, un român simplu care a vrut să răstoarne regimul pentru a trăi mai bine. Ce s-a întâmplat după… numai el ştie. Şi eventual Iliescu, Roman, Gelu Voican şi cine-a mai fost pe-acolo. Cert e că mi-e greu să cred că în goana după ciolan din zilele alea fierbinţi, comuniştii ca Ilici au acceptat un Dan Iosif printre ei pentru că reprezenta poporul. Trebuie să fi fost altceva şi poate vom afla într-o zi (18 ani au trecut, până la 50 mai e ceva). Eu unul am două variante – ori a văzut prea multe şi n-au mai avut încotro şi l-au cooptat, ori aveau nevoie de un revoluţionar adevărat care să confere legitimitate noului regim.
Oricum ar fi fost, Dan Iosif a rămas în istoria modernă a românilor. Odihnească-se în pace!
…
Bucureştiul a ajuns un oraş insuportabil, aglomerat până la refuz, plin de venetici dornici de căpătuire, murdar, cu un trafic insuportabil. Ieri am făcut în mai mult de 2 ore un traseu pe care în condiţii normale îl fac în 20 de minute. Am stat zeci de minute pe loc în diverse intersecţii, privind răutatea din ochii colegilor de trafic, încordaţi ca nişte arcuri şi atenţi la orice posibilitate de a se băga în faţă. Am ascultat minute în şir arsenalul de înjurături al şoferilor din jurul meu, am înjurat şi eu la rândul meu în stânga şi-n dreapta, am văzut chiar şi un început de bătaie între doi idioţi cărora le cedaseră nervii de atâta aşteptare. Am privit cu un zâmbet amar în colţul gurii neputinţa poliţiştilor, care nu mai ştiau cum să dirijeze traficul pentru a elibera intersecţiile, dar nici nu ascultau diversele sugestii pe care le făceau şoferii – “ţine-l bă pe-ăla pe loc să trec io, nu vezi că stau în mijlocul intersecţiei şi încurc lumea?”, “du-te băi nene şi completează nişte amenzi, nu vezi că eşti varză?” şi alte chestii asemănătoare. Majoritatea aveau dreptate, în experienţa mea de şofer bucureştean am observat că poliţiştii mai rău aglomerează intersecţiile, în loc să le degajeze.
Într-un final, după un popas la Vitan Mall pentru alimentare, am ajuns acasă. La 11 seara traficul era la fel de îngrozitor dar am reuşit să ajung la destinaţie, după atâtea ore de aventuri în trafic. Am dat drumul la televizor şi după câteva minute s-a oprit curentul. Atunci, la lumina lumânarii, am rememorat iar câteva momente de-acum 18-20-25-N ani. Mi-am adus aminte de copilărie, când stăteam la etajul 10 şi umblam cu lumânări în ghiozdan, pentru că se oprea curentul zilnic şi nu existau geamuri spre exterior pe paliere. Mi-am adus aminte cum urca mama mea cardiacă 10 etaje, cu lumânarea în mână. Mi-am adus aminte de programul de 2 ore de la televizor, de raţia la ulei, de cozile la banane, de tacâmurile de pui băgate pe gât când voiai să cumperi 1 kil de carne, de cota la benzină şi de alte lucruri pe care mulţi nu le-au trăit şi nu le pot înţelege.
Dar mi-am adus aminte şi de circulaţia din Bucureşti. Străzile erau aproape goale, duminica se circula alternativ (o săptămână numerele cu soţ, săptămâna următoare alea fără soţ), benzina o procurai după ore-n şir de stat la coadă, balcoanele erau pline de canistre… Şi mi-am dat seama că regret un singur lucru din vremurile alea: traficul. Erau puţine maşini – Dacii comuniste, majoritatea vai de mama lor, dar nu gipane care ocupă 2 benzi şi 3 locuri de parcare. Şi parcă se respectau măcar nişte reguli elementare de bun simţ, sau chiar alea de circulaţie…
Bucureştiul e un oraş viu, dar speranţa că va deveni un oraş frumos a murit. Cel puţin a mea. Odihnească-se în pace!