Recitind nişte gânduri scremute acum ceva timp (mult prea mult), în timpul unei constipaţii sentimentale de mare anvergură (da, era târfă, da, era măritată şi da, tocmai mă părăsise), mi-am adus aminte de îndemnul unui prieten de a scrie p-aci nişte pseudo-poezii vechi, de care eu personal nu-mi amintesc (nu erau scrise de mine).
Şi iacătă ca îl servesc cu altceva, şi anume nişte deşeuri toxice debitate de o minte înceţoşată la vremea respectivă de multă bere… şi de muuult mai multă ură 
Lasă-mă
să-ţi privesc chipul,
să-ţi iubesc trupul,
să-ţi urăsc firea,
să-mi urmez menirea,
să te-arunc în iaduri,
să te-mbrac în falduri,
să-ţi detest perechea,
să îţi muşc urechea,
să te-omor cu şişul,
să-mi procur haşişul,
să te beau cu vin,
la piept să te ţin,
să mă-mbăt cu apă,
să te-omor cu o sapă…
Lasă-mă!
Happy now, mr. kala?
