De vreo lună şi ceva timpanele mele sunt agresate continuu. Mai intâi de bormaşini care încep să demoleze la 9 dimineaţa, din apartamentul unei vecine care, la frageda vârstă de 70+, a decis că mai are suficient de trăit şi s-a apucat de renovări. N-am idee ce tot găuresc muncitorii de câteva săptămâni dar mă aştept să ajung dintr-o clipă în alta cu un etaj mai jos. Peste babă.
Plec câteva zile, linişte deplină, peisaj montan… parcă încep să-şi revină timpanele. Cruntă fu revenirea însă! Aer irespirabil, asfaltări pe strada mea care, în ultimul an, a fost asfaltată de cel puţin 2 ori pe lună. Mă aştept ca în curând să cobor din balcon direct în stradă, deja stratul de asfalt devine din ce în ce mai gros. Ca şi buzunarele ălora care asfaltează bilunar aceeaşi stradă.
Da, iubesc Bucureştiul. Abia respir din cauza prafului, n-am somn la 4 dimineaţa din cauza lucrărilor interminabile dar îl iubesc. Adânc, până-n plăsele.